Xanthyan’s

“Today is gonna be the day
That they’re gonna throw it back to you
By now you should’ve somehow
Realized what you gotta do
I don’t believe that anybody
Feels the way I do about you now”

Asteptarile. Astea ma vor duce la pieire. Am vorbit anul trecut de strategia mea, cea in care imi stabileam un target foarte jos ca apoi sa-l depasesc si sa simt victoria mai dulce. Ei bine cred ca pana la urma asta e un bullshit destinat celor care ma privesc din exterior. Adica mi-am dat seama ca eu nu sunt asa, ca eu chiar am asteptari foarte mari de  la mine, insa pe care nu le impartasesc nimanui din teama de a nu cadea in penibil. Astfel a fost cazul celebrei Sesiuni de Comunicari Stiintifice a Studentilor. Ma asteptam la ceva mai bun, dar aparent stiu sa pierd cu demnitate. Adica stiu teoria, stiu ca dintr-un esec trebuie sa invat intotdeauna, un esec e un sut mare in fund care ma duce mai aproape de scop , ca tocmai obsesia creata dupa un esec de proportii arata o slabiciune atat in educatie cat si in intelect.

Dar nu e vorba despre asta. problema mea este ca nu pun accent prea mare pe lucrurile “lumesti” si nici pe realizarile personale, asa ca piramida lui Maslow e cam fututa de cazul meu. Nu zic ca succesul personal nu e important deoarece am un orgoliu imens de hranit, insa se pare ca nu pot sa-mi focalizez atentia spre acesta cat timp alte probleme nu sunt rezolvate.

Cum ar fi?…si anume?

Revin la obsesia cu viata personala. Imi dau seama ca nu am nevoie neaparat sa fiu aclamat, dar am nevoia ca o persoana sa fie interesata de mine, sa stie ce imi place si sa poata sa-mi faca mici surprize la care chiar nu ma astept. Stiu ca e trist ce spun, dar cred ca vreau un stalker (sau mai bine zis o stalker-ita).

NU stiu ce inseamna sa iubesti, dar stiu ce inseamna sa fii obsedat de o persoana, sa vrei sa stii tot ce-i place, sa-i stii programul, sa-i stii prietenii desi acestia  iti displac ingrozitor. Asta sunt eu. Si am nevoie de cineva exact la fel. Si stiu ca din simbioza asta nu poate iesi ceva “bun”.

Mi-am dat seama ca eu nu tineam la tine, draga mea! Eu eram obsedat (suna foarte nociv, foarte rau intentionat desi cred ca este cea mai inofensiva forma de manifestare) de micile tale calitati  care te faceau speciala! Tin minte cat m-am bucurat cand mi-ai zis ca sunt un animal urban, deoarece iti spusesem cu cateva luni inainte ca nu imi place nici marea si nici muntele, nu-mi place natura ci imi place orasul. Asta insemna ca ti-ai adus aminte, atunci mi-ai aratat ca stii un lucru, poate neinsemnat, despre mine, mi-ai aratat ca esti putin din ceea ce ma astepatam de la tine.

Insa odata cu clarificatul “bad timingului” mi-am dat seama ca de fapt nu era asa. Acum realizez ca eu vroiam de fapt sa primesc inapoi ceea ce am dat. Si imi este extraordinar de dificil sa explic ceea ce i-am oferit, ceea ce ofer tuturor persoanelor de care ma “indragostesc”, insa acest ceva il vreau impartasit, daca nu in mod egal macar o parte suficienta din acesta incat sa-mi mangaie egoul.

Asa ca viata mea nu pute, am destule persoane cu care ma inteleg bine, sunt respectat de colegi si desi sunt cam umflat nu pot sa spun ca ca arat ca o sperietoare , deci care e problema mea? De ce nu gasesc o persoana pe lumea asta cu care sa pot sa relationez, si aici ma refer si la prieteni, de ce nu gasesc o persoana de care sa-mi pese suficient de mult? De ce daca incepe sa-mi pese catusi de putin de cineva mi-o iau in bot imediat? De ce nu am incredere in nimeni ca sa pot sa-mi deschid si eu sufletul?

Cred ca sunt condamnat sa traiesc o viata presupus fericita, cu o familie care desi tine la mine nu ma cunoaste catusi de putin, cu niste prieteni care desi sunt foarte apropiati nu pot discuta niciodata nimic cu ei si in final, cu o sotie ce cred ca va fi perfecta pentru mine, nu un supermodel, dar desteapta si interesanta dar care nu va fi stalkerita pe care eu o doresc, cea care poate sa anticipeze ceea ce nici eu nu stiu ca vreau.

Asa ca am blog. Ca sa defulez, nu pentru altceva.

P.S. Vreau sa spun ca intotdeauna am apreciat o ironie buna, de fapt cred ca asta iubesc cel mai mult. S-a intamplat in clasa a 11-a. Tocmai “visul frumos se spulberase” cu o persoana de care eram obsedat ( aici ar trebui citit indragostit) si la ora de limba romana am inceput sa analizam opera lui Eminescu. S-a inceput cu poezia “Stau in cerdacul  tau” si  culmea ironiei era ca in dreapta mea statea exact persoana respectiva.

Ideea e ca in poezia respectiva sunt exprimate exact sentimentele pe care le simteam in momentul acela si pe care am incercat sa le explic in acest post. Asa ca aceasta poezie mi se potriveste ca o manusa.

“Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Şi vântul mişcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiţi cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici şi sufli-n lumânare…

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ş-alături luna bate trist în geamuri.”